Storytime: Dacă veneai cu 6 luni mai tarziu, diagnosticul tau ar fi fost…

„Dacă veneai cu 6 luni mai tarziu, diagnosticul tau ar fi fost cancer de col uterin.” este fraza care mă rascolește din luna februarie încoace. Și asta pentru că, în timp ce îmi dau seama cât de norocoasă sunt, continui să trăiesc într-o stare de șoc.


Îmi place prevenția și mi se pare cea mai importantă parte a medicinii. Prevenția înseamnă a te gândi la viitor și că tot veni vorba, cred că motto-ul meu în viață o să devină în curând: „e mai ușor să previi decât să repari!” (îl păstrez și pe ăla cu Fac ce vreau! ).

În decembrie am mers la ginecolog, pentru că îmi place prevenția și pentru că îmi propusesem să nu las să treacă mai mult de un an, un an jumătate, de la ultima consultație. Rezultatul testului Pananicolau a venit cu recomandarea de a-mi face și o colposcopie cu biopsie, care poate să dea un diagnostic mult mai clar comparativ cu rezultatul celui dintâi.

Testul Papanicolau: Medicii recomandă să începi testarea Papanicolau la vârsta de 21 de ani. Cancerul de col uterin poate fi prezent fără să ai nici un simptom, la fel a fost și în cazul meu. De fapt, majoritatea persoanelor infectate cu HPV – cauza majoră a cancerului de col uterin – nu au simptome. Testul Papanicolau verifică modificările celulelor cervicale cauzate de HPV ceea ce permite identificarea și tratarea celulele atipice cu mult înainte ca orice simptom să apară, motiv pentru care screening-ul este atât de important.

A urmat o perioadă dificilă, și tind să cred că aceasta a fost cea mai grea încercare prin care am trecut în 24 de ani, asezonată de cea mai frecventă suferință mintală la nivel de comunitate – depresia. Cel mai probabil se datora confuziei și perioadei în care îmi așteptam „sentința”.

În momentul în care medicul meu m-a sunat să îmi spună că preferă să îmi prezinte rezultatul biopsiei face2face, i-am și spus mamei: „Indiferent de rezultat, când ieșim din cabinet, noi două o să mergem să mâncăm o înghețată bună!”. Și da, într-adevăr, diagnosticul nu a fost unul fericit: HSIL CIN 3 – leziune intraepitelială scuamoasă de grad înalt. Diferența ca diagnosticul meu să fii fost Carcinom invaziv, au facut-o alea 6 luni pe care nu le-am mai așteptat. Însă consecința a fost o programare pentru intervenție în data de 19 martie 2019.

19 martie 2019… sunt zile în viața noastră pe care nu o să le uităm niciodată. Aș prefera ca în calendarul vieții noastre, datele astea care ne rămân întipărite, să aibă o însemnătate care să tindă spre momente presărate cu fericire, cu vești bune, cu nunți, botezuri, cumetrii.

A urmat o lună jumătate  în care m-am întrebat în fiecare zi dacă am curaj să merg la spital de stat. Din fericire am fost internată o singură dată în spital, la varsta de 6 ani din pricina unei apendicite. Asta făcea că nu știam la ce să mă astept însă eram conștientă că sistemul medical din România suferă amarnic. Îmi era teamă să nu pățesc ca vară-mea, pe care nu a bagat-o în sala de operație pană nu a pasat plicu’ anestezistului…

Curajul și naivitatea m-au facut să merg la Ginecologie 1 în Cluj-Napoca. Am fost un caz fericit, cum probabil sunt toate femeile care trec pragul acestui spital care mi-a redat încrederea în omenire. Totuși, speranțele mele de a face o reuniune cu prietenii mei de la Cluj, a fost spulberată de anunțul că spitalul era încă sub epidemie de gripă, drept urmare pe vizitatorii mei i-am primit în capătul scărilor timp de 5 minute cât eram în stare să stau în picioare.

La spital. Before and After surgery

Intervenția prin care am trecut se numește conizație – s-a îndepărtat o bucată de formă conică din cervix care conținea celulele anormale. Asta a implicat o anestezie epidurală și o sedare conștientă, adică am stat la povești cu medicii în timpul intervenției reproducând un text amuzant din Decât o Revistă.

Perioada post operatorie a fost și ea o aventură. Timp de trei zile am trait cu apă și două lingurițe de iaurt. Le-am rugat pe asistente să mă alimenteze cu o doză de ranitidină să imi reducă acidul din stomac, care mă chinuia amarnic.


Faptul că sunt încunjurată de oameni minunați, care la o zi după ieșirea mea din spital m-au dus să fac terapie la munte, m-a facut să mă simt cea mai iubită dintre pământeni.

La 6 săptămâni după intervenție am fost la primul control, unde mi s-a spus că sunt bine. Tot atunci mi-am făcut și prima doză din schema de vaccin HPV, care o să mă țină departe de întâmplări similare în viitor, și pe care vi-l recomand și vouă tot din motive de prevenție. Mai multe detalii despre acest vaccin și istoria lui în România găsiți în articolul Vaccinul care nu a strapuns, scris de Luiza Vasiliu.

Ce aș face la fel: totul + un vaccin HPV în 2008

Ce aș face diferit: aș fi mers la psiholog în primul moment în care mi-am aflat diagnosticul.

 

Aveți mare grijă de voi!

Love, Luise de Bobaille

Reclame

Vârfuri de cucerit

Eram la munte…
Era începutul perioadei în care am descoperit cât de mult îmi place să merg la munte. Cred că era a doua ascensiune serioasa din viața mea. Din prima m-am întors de-a dreptul stuperfiată de toate etapele prin care am trecut ca să ajung acolo. La a doua eram atât de fascinată şi nepregătită încât era să trec în lumea exagerărilor pentru o vreme.
Un alt lucru pe care l-am descoperit în timpul acestor ascensiuni sunt tipul de oameni care te însoțesc. Şi aşa mi-am dat seama cât de mult contează să îi ai în preajma ta. Uneori ești tu cel care îi asteaptă, însă te omoară gândul că în așteptarea asta o să te prindă noaptea pe nepregătite sau că nu ajungi unde îți doreai. Ulterior mi-am dat seama că este mai important drumul decât destinația. De la destinație parcă știi la ce să te aștepți, dar despre drum nimeni nu îți povestește.
Se mai întâmplă uneori să fii tu cel din urmă și să fii cel mai fericit când vezi că răbdarea celorlalți câștigă în lupta cu cucerirea vârfurilor.
DSC_0489
Priveliști aberante
Se întâmplă uneori să îți găsesti un partener bun de drum. Unul care merge în același ritm cu tine, de parcă aveți aceeași măsură la pas, aceeași măsură la unitatea de măsură. Și ghici ce? Pai cu acest tovarăș de drum, nu o să îți propui niciodată să cucerești dealuri, ci o să îți propui să cucerești doar cele mai grele vârfuri.
E clar că la începutul drumului vostru o să te surprindă când o să îți zică că vrea să cucerească toate vârfurile și castelele din lume cu tine. O fi în extaz din cauza faptului că a găsit pe cineva pe care nu trebuie să îl prindă din urmă. Chiar și așa, uneori parcă e mai bine și dacă tovarășul e mai rapid, căci în așteptarea ta, își poate întoarce privirea să te vadă cât de fericit ești că l-ai ajuns din urmă, să te vadă cât de fericit ești că ți-ai găsit un așa om pe măsura ta.
DSC_0584
Vârfuri și castele
Începeți să cuceriți vârfurile pe rând. Uneori, unul de o altitudine mai mică, ți se pare mai greu doar pentru că a fost prea lung timpul de repaos de la ultima ascensiune. Atunci, te oprești, îi zici că mai poți doar după ce îți iei energia din 2 batoane înfulecate de Făgăraș. Te asteaptă , își savurează și porția sa, și parcă ești mai pregatit ca niciodată să îți mai dărâmi un record personal încă o dată.
Vârfurile continuă să apară, de la unii oameni o să afli de unele noi și primesti sfaturi să știi de ce să te ferești și pe ce poteci să o iei, iar de altele afli și singur.
Uneori o să ai impresia că tovarășul tău de drum este mai rapid decât tine și o să te întristezi crezând că îl tragi înapoi de la reușitele pe care le-ar fi obținut mai repede dacă l-ai fi lăsat sa meargă singur. Însă se oprește și îți zice: „Nimic nu m-ar bucura mai mult decât să îmi împart ultimul baton de Făgăraș cu tine, înainte de panta cea mai abruptă.”
….
Însă la un moment dat, ați obosit de cursa asta în care se cuceresc vârfuri și încetați să vă mai antrenați. O să ziceți că vă descurcați și cu forma fizica pe care o aveți acum. 
DSC_0523
Cursa care te obosește
Când se întamplă să faceți asta înainte să urcați cel mai dificil vârf, o să stați o secundă și o să vă gândiți. Fără să îți dai seama, o să zici: „Nu suntem în stare să urcăm vârful ăsta acum, nu mai vreau să cuceresc vârfuri.”
Iar celălalt o să plece și o să descopere că, acaparat fiind de cucerirea vârfurilor, a uitat cât de mult ii plăcea să… mănânce înghețată.
Dar ce se întâmplă când omul în sine este un vârf care trebuie cucerit?
DSC_0563
My question mark face…

O poveste despre cărţi: Fiecare merită să aibă o Marcela a lui

Când eram mică eram cam năzbâtioasă. Şi la fel ca acum, 20 de ani mai târziu, făceam doar lucrurile care îmi plăcea să le fac. Pe principiul că îi văd pe oamenii care-mi plac, mă duc unde vreau să mă duc, citesc o carte pentru că mă atrage, nu pentru că ‘trebuie musai să o citeşti’ şi toata viaţa mea este (aş vrea să fie) aşa.

Însă atunci când eram mică, dacă nu făceam ‘ce trebuie’ eram pedepsită. Despre bătăi am aflat de la alţi tovarăşi de ai mei, eu nu le-am testat. Şi pedepsele astea constau în: ‘îţi confisc ceva ce îţi place tare’, ‘îţi ascund telecomanda de la televizor sau îţi scot cablul’, ‘nu mergi la joacă cu copiii’ sau… cea mai dureroasă ‘eşti pedepsită şi trebuie să citeşti!’

Şi acum îi clar că o să vă povestesc despre asta, cea mai dureroasă, cu cititul. Avea un singur avantaj – că la pagina numărul 2, luam somn instantaneu. Mi-am dat seama câţiva ani mai târziu care sunt toate motivele pentru care nu îmi plăcea să citesc.

  • În primul rând: în mâinile mele ajungeau cărţi cu miros de putred şi foi galbene sau alea de la premiu care aveau legătură cu şcoala
  • În al doilea rând: auzeam comparaţii cum că ‘eu la vârsta ta îmi dădeam toţi banii de la colindat pe cărţi, nu pe casete şi televizor’
  • În al treilea rând: ‘eu la vărsta ta, după ora de stingere, stăteam cu lanterna sub plapumă să citesc, nu mă uitam la Trăzniţi în NATO’

Aşa au trecut anii în care eram cel mai mare duşman al cititului…

10980760_790758804323750_7817245701841402685_nA venit Crăciunul, să fi fost în 2007, iar Moş Crăciun mi-a adus la Marcela acasă, ca în fiecare an, un cadou. Cadoul de anul ăsta nu mai era o eşarfa din caşmir sau o bonetă fistichie cum mă obişnuisem, ci era o carte. Cartea se numea ‘kira-kira’ era scrisă de autoarea Cynthia Kadohata. Am fost fascinată! Era o carte nouă, scria pe ea că este o carte pentru adolescenţi, mirosea aşa cum numai cărţile noi pot să miroase, avea semnul ei de carte personalizat şi era scrisă cu litere mari şi frumoase de zici că dansau pe pagină.

Cred că cel mai important lucru a fost faptul că povestea cărţii era despre o fată curajoasă de vărsta mea, iar atunci când reuşeşti să te identifici cu un personaj din carte îi foarte probabil ca aceasta să devina cartea ta preferată pentru o vreme.

Desigur că din acel moment, pentru o lungă perioadă de timp, banii mei de la colindat economiile mele s-au dus pe cărţi noi. Iar când mă duceau ai mei la Mall în Alba-Iulia eram scoasă cu macaraua din Diverta.

Şi pe langă asta s-a mai întâmplat un lucru, pe care eu o să îl numesc tradiţie. În fiecare an, de Crăciun, sub bradul de acasă se găseşte cartea de la Marcela. Şi cel mai tare a reuşit să mă surprindă cum a reuşit să lege poveştile cărţilor de la un an la altul.

Şi să nu uit să vă zic cine îi Marcela. Păi Marcela îi prietena cea mai bună a mamei mele, colega de bancă a mamei mele, vecina din copilărie a mamei mele, mămica a doi flăcăi, este farmacist însă se pricepe să vindece oamenii pe mai multe căi şi persoana minunată care mi-a insuflat dragul de a citi.

Mulţumesc mult, dragă Marcela!

Primul meu Job

Povesteam io mai de mult cât de super fain îi să faci lucruri pentru prima dată. Asta pentru că… ba’ îți crește self esteemu’, ba’ că ne testăm imprevizibilul, ba’ că încercăm să ne controlăm instinctele sau ne lăsăm duşi de val pentru că e o experienţă unică.

Cam de la începutul primăverii ăsteia mă tot gândeam cum să îmi fac vara mai productivă, să învăț ceva, să cunosc oameni din domeniul meu de studiu sau cel de interes, pe scurt – să fiu productivă și să nu las să treacă 3 luni de zile de la sine, neconsumate.

Prin aprilie îmi căutam Internship-uri în laboratoare de chimie, am renunțat pentru că nu există nicăieri în România (numa’ pentru absolventi de facultate, ca apoi să devină angajații lor). În mai am hotărât că vreau Internship în orice domeniu cu gându’ că ‘oi mai învăța ceva ce nu stiu. Tot ce am găsit era full time și cu o leafă de 300-400 de lei… Ș’apăi banii ăștia nu îți ajung nici să treci strada!

În iulie eram deja în situația în care aș fi lucrat orice…

Mă plimbam prin București să găsesc noi locuri cu înghețată bună și erau unii care aveau scris pe ușă că angajează. Problema mea era că nu îmi plăcea înghețata lor în mod special. Și atunci cum aș putea să le dau eu viitorilor mei clienți ceva ce nu îmi place?

                                                            OVERTHINKING…

Și am găsit soluția!

Le-am scris celor de la MoritzEis (preferații mei) într-o zi, știam că au și laboratorul aici în București și ar fi fost „win-win situation” să mai fur și meserie. No și așa am ajuns să lucrez în gelateria mea preferată și să cunosc persoanele din pricina căruia zilele mele, de student la Cluj, sunt înseninate.

Oricum planul meu malefic era ca și eu, la randul meu, să înseninez zilele iubitorilor de înghețată. Eventual chiar să îi stârnesc pe oamenii ăia normali, care sunt indiferenți în fața înghețatei, să descopere un nou univers…

14240954_1127426120710229_200870265_n1

Foto Iulia Iacob

Azi îi ultima zi de summer-job aici în raiul înghețatei. Mă delectez cu sorbet de lămâie și busuioc și mă gândesc că au fost câteva sute de persoane care au ieșit din magazinul ăsta cu zâmbetul pe buze printr-un schimb pe replici:

„-Să aveți o zi frumoasă! spun eu.

-Deja mi-ai facut-o mai frumoasă!”

 

 

Festivalul Luminii – după aproape un an

Cred că cel mai important lucru pe care trebuie să îl știm atunci când lucrăm cu oamenii din comunitate – fie ei voluntari, elevi, studenți sau angajați – este că în momentul în care primești confirmare că ești bun la ceva, atunci e momentul să dai mai departe cunoștințele pe care le-ai acumulat. Momentul cel mai de neprețuit o să fie atunci când învățăcelul de lângă tine o să te depășească.

Luni am participat la Gala Națională a Voluntarilor, la care am ajuns în finală cu proiectul nostru.  Am mers cu cel mai mare drag, să reprezint sufletul și entuziasmul Cercetasilor Romaniei. În 21 de ani am învățat că premiile și distincțiile sunt o formă de confirmare că lucrurile pe care le-ai făcut și la care te-ai dedicat trup și suflet, au fost făcute bine. Sau poate că aceste premii și distincții sunt și o formă de a te motiva să continui și chiar să te întreci.

Nu am luat premiul I, dar am primit confirmări de-a lungul anilor că ne facem bine treaba. Și dacă îi să o iei așa… nu are ce să fie rău cand tu faci ceva cu drag și din drag pentru oamenii din jurul tău.

12369044_10153201588640759_5684757655813598966_n

Țin morțiș să vă povestesc despre percepțiile mele într-ale lumii ce ne înconjoară, a oamenilor care iubesc cifrele deși nu sunt economiști sau matematicieni.

„Oamenilor mari le plac cifrele. Când le vorbiți despre un nou prieten, ei niciodata nu vă pun întrebări asupra lucrurilor cu adevărat însemnate. Nu vă întreabă niciodată: „Ce sunet are glasul lui? Ce jocuri îi plac lui cel mai mult? Face el colecție de fluturi?” Ci întreabă: „Câți ani are? Câți frați are? Câte kilograme cântărește? Cât castigă tatăl lui?” Numai atunci cred ei că îl cunosc. […]

Firește însă că nouă, celor care știm ce-nseamnă viața putin ne pasă de cifre! […] Oamenii mari, așa sunt ei, nu trebuie să le-o luați în nume de rău.”

La fel ca în Micul Prinț ni s-a întâmplat și nouă cu Festivalul Luminii. Toată lumea ne întreba: „Câte gulguțe ați făcut? Câți voluntari ați avut? Câte ore de voluntariat?” când noi de fapt ne-am fi dorit sa le povestim despre: „Cum s-au simțit oamenii care au venit la Festivalul Luminii? Cum s-au simțit voluntarii? De ce lucrurile mărunte au un potențial imens să ne facă fericiți?”

10999859_10152778488275759_4735929455504090378_o

Festivalul Luminii la Roșia Montană

Poți supravietui în lumea voluntariatului numai dacă fiecare lucru pe care îl faci, îl faci cu zâmbetul pe buze.

Mă înclin în fața voastră, oameni cu inițiativă și simț civic și va zic: Fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în lume și ține minte că doar împreună cream o lume mai bună!

11162067_10152860570765759_2472224345151779976_o

Porția de zâmbete pentru zi de joi, decembrie a lui 2015.

Masivul Cozia – Ieșirea de toamnă

“Încă am febră musculară și sunt traumatizată de trepte. Am început anu 3 de facultate de câteva zile și parcă peste tot îs numa trepte în Cluju meu.” Cam așa mă simțeam eu săptămâna trecută, joi, după tura din Cozia.

12045701_920901574611652_9091787591370030216_o

 “Aş vrea să-mi umplu sufletul de mişcarea şi de priveliştile ce mă înconjoară.” Alexandru Vlahuţă

A mai trecut un an și am bifat în calendar a doua ieșire de toamnă a seniorilor de la CUB împreună cu Pinguinii Glaciari. În weekendul 26-27 septembrie, am sărbătorit începerea anului universitar la 1573 de metri altitudine.

Sâmbătă dimineață la 7, patul striga după mine de ceva vreme, în timp ce eu eram în stația de autobuz. Mergeam în Alba Iulia, unde m-am întâlnit cu Ale, Florina și Rareș – gașca de albanezi. La 9 jumate ne-am urcat în autobuzul numărul 2 care ne ducea în Călimănești.

Cam înainte cu o săptămână de tură au început fluturii din stomac să își facă simțită prezența. Se anunța ploaie multă și dacă stăteam să mă gândesc la vara ce tocmai se încheiase, am cam tras chiulu cu mișcarea, iar eu m-am înhăitat la o tură cu o diferență de nivel de 1000 de metri. Nu se punea problema că nu o să pot să fac asta ci mai degrabă eram conștientă că o să sufar în urmatoarele zile, după întoarcere.

Desigur, cum totul se leagă, la arx_lactic_acid_graphic1primul curs de biochimie din semestrul ăsta am vorbit despre acumularea acidului lactic în mușchi și cum putem să încetinim această reacție: duș rece și mișcare.

La ora 1 am ajuns în Călimănești unde s-o reîntregit gașca. Parcă instantaneu o ieșit soarele… Am început ascensiunea 13 omuleți și încă 4 ne așteptau deja sus, pentru că au profitat de accesul cu mașina pana la cabana.  Am urmat traseul pe bandă albastră de la Mănăstirea Turnu(560 m) – Mănăstirea Stânişoara (773 m) – Cabana Cozia (1573 m)

12002439_920901487944994_5296984542071618084_o

Primul popas mai serios l-am facut la primul punct de belvedere. Am continuat apoi drumul către Mănăstirea Stânișoara unde am mâncat de amiază din brișcă pe bocanc, clasic aș zice. Aici se poate ajunge și cu mașina pe un drum forestier, însă nu prea des circulat. Curtea mănăstirii era împânzită de caței jucăuși.

Ne continuăm ascensiunea, pe alocuri câte o coborâre lină care aducea fericire picioarelor și o urmă de dezamăgire minții mele. Am dat peste o porțiune cu câteva lanțuri, care ne-au dus către al doilea punct de belvedere. De acolo era doar ultima porțiune de drum. Ca de obicei, de fiecare dată când întrebi pe cineva care o mai fost acolo anterior, îți va zice că mai ai doar jumate de ceas până sus.

12022619_920901777944965_3228689519428239491_o

 

O tură pe munte în care nu te prinde noaptea e ca o aniversare fără șampanie, aș zice. Am pornit frontalele în ultimii metri de potecă învăluită în pădure, ca apoi să le închidem, profitând de lumina lunii în creștere și de minunata priveliște în care ceața s-a lăsat în șauă. De acolo am urmat un drum larg forestier care ne-a dus către cabană.

12015119_920902241278252_7193751782619962911_o

 O tură pe munte în care nu te prinde noaptea e ca o aniversare fără șampanie

Cabana Cozia are două corpuri. Într-o clădire sunt camerele de dormit iar în cealaltă clădire am găsit sala de mese și socializat, mâncare bună și băuturi calde. Nici nu mi-am dorit mai mult…

Duminică. Ceață. Ploaie.

12002437_920902327944910_8371674241134362295_o

Nu suna prea bine, noroc cu doza interminabilă de umor a Pinguinilor Glaciari. Am început coborârea pe la 10, după ce ne-am echipat cât mai bine posibil. Fiecare cu ce are: parazăpezi, suprapantaloni, pelerine sau huse de rucsac(pentru norocoși). Important era să nu iau apă la papuci, mai rau de atâta nu se poate mai ales că traseul de întoarcere pe bandă rosie+bandă albastră, cobora direct pe creastă și prin pădurea îmbibată în noroi, frunze și umezeală.

Ce poți să faci în aceste condiții? Dai concurs de: ‘Cele mai spectaculoase/multe căzături’, ‘Cei mai jegoși pantaloni’, ‘Cele mai ude haine’.

Într-un moment de extaz când singura apă care cădea pe mine, era cea de pe copaci, am hotărât să scap de pelerina care mă făcea să mă împiedic la fiecare zece pași. Greșit! Într-un fel sau altul am reușit să o cam rup, desprinzându-se gluga. Când mi-aș fi dorit mai puțin, ploaia a revenit ca și cum ar fi fost acolo din totdeauna.

Am ajuns la destinație fără incidente în doar 3 ore jumate. Eram doar uzi. Uzi din cap până în picioare! Uzi în buzunare, în papuci, în rucsac! Mai trebuia să ajungem și acasă, iar autobuzul nostru de întoarcere urma să treacă prin Călimănești peste 3 ore jumate. Am reușit să găsim un minim necesar de haine semi-uscate și o masă caldă în OMV-ul de pe marginea drumului. Din acel moment pentru mine a devenit ‘OMV – casă și masă’

Faină tura! Mulțumim Ale (Pinguinii Glaciari) și Anca (CUB) pentru organizare și inițiativă.

Gata Oricând pentru aventuri și amintiri în noul an cercetășesc!

Foto: Alex Brendea

YESS – YOUTH EMPOWERMENT STUDY SESSION

„Learn it young, remember it forever”

În urmă cu 2 săptămâni m-am întors la Cluj pentru YESS... cu vise şi aşteptari de început de toamnă. Pe scurt – Scopul YESS a fost de a explora și a studia conceptul de ‘Youth Empowerment’, fiind abordat din diferite perspective – personal/psihologic, social/comunitate, politic, etc.. Au avut loc discuţii pe tema relevanţei şi a modalităţilor de utilizare a implicării şi participării tinerilor atât la cercetaşi cât şi în comunităţile din care provin.

11988610_1133024240060080_286843817627829020_nDeschiderea YESS 

Ziua 1 – 3 septembrie

Am început cu discuţii despre ce înseamnă YE şi de ce este important, urmate de întregi dezbateri din cauza faptului că foarte mulţi participanţi nu aveau o traducere exactă a cuvantului ‘empowerment’ în limba lor (este şi cazul României aici).

A urmat dinamica grupului şi formarea patrulelor. Mă aşteptam să ne amestece în patrule astfel încât să fim foarte diferiţi ca şi provenienţă deoarece erau prezenţi cercetaşi (seniori şi tineri lideri) şi alţi ONGişti din: Islanda, Irlanda, Anglia, Portugalia, Spania, Germania, Austria, Finlanda, Danemarca, Polonia, Ungaria, Italia, România. În schimb patrulele au fost formate după temperament, interese comune şi puncte forte.

După-masă am vorbit despre YE în societate. Am discutat despre legaturile noastre cu comunitatea şi de ce este important ca cercetaşii să se implice în activitaţile comunitare. Am explorat: De ce? Cum? Unde?. Am împărtăşit: aptitudini şi parteneriate. Am discutat despre partenerii nostri, care sunt cei mai întâlniţi, cei mai speciali şi cei unici.

10931260_1136378799724624_5903124080647911612_n

Un rol foarte important la YESS l-au avut the „Big 6″(WOSM, WAGGGS, YMCA, YWCA, Red Cross-Youth, International Award). În fiecare dupămasă, sincronizat cu pauza de cafea aveau loc  ‘Big6 Coffee talks’, în care un reprezentat al fiecărui ONG ne povestea despre ce fac ei şi despre punţile create între organizaţiile noastre.

1534291_10152987948601898_6054222638592017032_nThe Big 6

Am încheiat ziua cu prezentarea patrulelor, a strigătelor şi alte coregrafii; desigur că cea mai awesome patrulă a fost KOLAF, cea din care am făcut eu parte. Nelipsită a fost seara internatională cu ale ei delicatese, evenimente naţionale, europene sau internaţionale, jamboree şi alte proiecte curajoase.10382144_1133819126647258_4244221072776944140_nContingentul Italian

Ziua 2 – 4 septembrie

Dimineaţa a început cu o doză dublă de cofeină după cântările din seara precedentă, iar prima sesiune, facilitată de Paddy, a fost despre politică. S-a străduit să ne arate modalităţi prin11947616_10203375502947801_7540033727672830906_n care politica poate să fie sexy sau mai pe limba nostră: abordabilă. Ne-am unit forţele cu o altă patrulă şi am încercat să răspundem la întrebări precum: Este WOSM o organizaţie politică? Putem susţine sau influenţa politica? Şi dacă da, cum?

Urmatoarea sesiune a fost despre noi, sau mai de grabă despre mine. Ne-am învârtit în jurul întrebărilor: Cine sunt eu? Ce am nevoie? De cine vreau/am nevoie să aparţin?

La ora 7PM am tulit-o către Cluj să-l explorăm, să-l găsim pe Vasile şi să socializăm.

Ziua 3 – 5 septembrie

Imediat dupa ce s-au format patrulele, joi dimineaţă, am primit o temă de reflecţie şi gândire. Cele 6 teme erau: implicarea tinerilor, metode educaţionale, diversitate şi incluziune, comunicare şi relaţii externe, guvernare. Programul a fost structurat în aşa fel încât, în fiecare zi, am avut aproximativ 2 ore în care să lucrăm cu patrula pentru proiect.

Ziua de sâmbătă a fost dedicată proiectelor de patrulă, ca mai târziu să ne prezentăm munca în faţa tuturor participanţilor şi a temutului juriu.

După-masa s-a continuat cu o sesiune dedicată Educaţiei pentru Pace, Roverway 2016 şi planuri curajoase pentru viitor, iar cele 3 zile pline de muncă au fost răsplătite cu muzică, dansuri şi o cina tradiţional românească.

Mi se pare foarte interesant faptul că eu aveam o percepţie generală despre YE cum că ar fi, majoritar, despre implicarea în comunitate. După 3 zile, poteca pe care mă străduiam să calc cu mare grijă a devenit o autostradă, aş zice. Cantitatea de cunoştinţe acumulate s-a înzecit şi simt că de fiecare dată când mă înconjor cu oameni aşa de curajoşi şi competenţi, cunoştinţele mele sunt infime pe lângă masa de informaţie care mă înconjoară.

Se pare că toamna asta o să se ridice aşteptărilor mele şi mă simt tare mândră de faptul că am avut şansa să reprezint ONCR la acest eveniment. Îmi creşte sufletul şi inima când oamenii din jurul meu îmi arată că au încredere in forţele mele.

*Ştiri de ultimă oră*

Patrula KOLAF a luat premiul cel mare pentru toată munca depusă şi pentru uimitorul proiect realizat despre implicarea tinerilor.